Istoric

penes-curcanul

Denumirea comunei noastre, „POTLOGI”, vine de la cuvântul „potlog”, ce desemnează o bucată de piele pe care potlogarul (cizmarul cârpaci) o folosea la peticirea încălţămintei.

Atestată documentar la data de 6 februarie 1580, comuna noastră a beneficiat de o situaţie privilegiată, în secolele XVII şi XVIII, atunci când s-a consemnat o înflorire a agriculturii, a creşterii animalelor, a comerţului şi a meşteşugurilor. Aflată pe drumul ce leagă fosta capitală a Ţării Româneşti, Târgovişte, de actuala capitală, Bucureşti, într-o zonă fertilă, parţial împădurită şi scăldată de apele Argeşului şi ale Sabarului, mica noastră localitate atrage atenţia Domnitorului Constantin Brâncoveanu. Astfel, între anii 1683-1698, domnitorul român construieşte, la Potlogi, Curtea Domnească, monument istoric de importanţă naţionala, care constituie totodată şi un valoros „ cap de serie” pentru arhitectura rezidenţială la nivelul principal al secolului al XVIII-lea.

În anul 1776, la Potlogi, este menţionat un târg săptămânal, care funcţiona şi funcţionează încă în fiecare zi de luni.
După anul 1838, târgul de la Potlogi a devenit deosebit de activ, prin existenţa a 42 de meşteşugari (boiangii, cojocari, fierari, croitori, mămulari, olari, pielari, ţesători, morari şi brutari).

La 1838, comuna Potlogi avea deja statutul de localitate foarte mare, cu o populaţie de 1614 locuitori. În perioada interbelică, aici, se desfăşoară o activitate economică intensă, animată, printre altele, de o societate pentru cumpărat pămant (imobiliară) şi o bancă comercială. La Potlogi, se aplică, în premieră pe teritoriul Munteniei, un program arhitectonic şi peisagistic inspirat din şcoala italiană.

 

Nicolae Grigorescu

În satul Pitaru, localitate componentă a comunei Potlogi, s-a născut cel mai mare pictor al românilor, Nicolae Grigorescu, al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. La moartea tatălui, în 1845, familia se mută la Bucuresti, în casa unei mătuşe, din mahalaua Cărămidarilor. După o ucenicie timpurie (1848-1850), petrecută în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, Nicolae Grigorescu execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi de la mănăstirea Căldăruşani.

În 1856, realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar, pentru studii. În anii 1856-1857, pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira, din judeţul Prahova, apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care apreciază calitatea picturii sale, primește o bursă de studii la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris. Este admis la Şcoala de Belle-Arte şi frecventează atelierul lui Sebastien Cornu, acolo unde îl are coleg pe Renoir. Conştient de lacunele pe care le are, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Părăsește, însă, curând acest atelier şi, atras de concepţiile Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârșindu-şi educaţia artistică prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Theodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități de expresie novatoare, în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air“, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.

În cadrul “Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări. Expune apoi tabloul Tânără țigancă la salonul parizian din 1868. Revine de câteva ori în țară şi, începând din 1870, participă la expozițiile artiștilor în viață şi la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874, face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi Austria (Viena).

În 1877, este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schițe, ce vor sta la baza unor compoziţii. Din 1879 până în1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretange la Vitre, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român, între anii 1891 şi 1904. Din 1890, se stabileşte la Câmpina şi se dedică subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului. Pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899, este numit membru de onoare al Academiei Române. Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907, moment în care pe şevaletul din atelier se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci. Spectaculoasa înnoire a limbajului plastic întreprinsă de Nicolae Grigorescu a coincis cu afirmarea geniului eminescian în poezie – moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne.

Cu o formație în care se recunoaște atât filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții, cât şi influenţele impresioniştilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după dispariția artistului. Covârșitoarea influenţă pe care a manifestat-o asupra contemporanilor săi a marcat şi evoluția generației ce i-a urmat, creația sa inaugurând astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.